Levi Strauss Danke Şoşon

Îmi place şi mie, ca oricărui cetăţean, să observ lumea. Uneori probabil că mă uit cam insistent; odată eram la Lidl să fac spesa ca tot românul şi m-am uitat aşa de fix la un ţigan (care, nu numai că vorbea tare - ca toţi ţiganii - cu piranda lui, dar mai şi strănuta de răsuna şandramaua) că ăla m-a observat şi mi-a strigat de peste două rînduri de rafturi: Aha, mă urmăreşti ? Ejti d-ai nojtri, hasmokar ? M-am gîndit să-l bag în pizda măsii, da' nu se făcea, că era cu o doamnă. Oricum, în ziua aia cred că nu a mai ciordit nimic, că nu ştia ce să creadă.

Deci azi aşteptam metroul să mă duc în oraş cu oareşce treburi. Ei, şi cum stăteam eu aşa dus pe gînduri aud doi tipi în faţa mea vorbind într-o limbă cam ciudată. Mă uit la ei, îmi cad ochii pe eticheta de la blugii unuia din tipi - erau Levi Strauss - şi dintr-o dată încep să mi se perinde prin faţa ochilor frânturi de amintiri: cum ne mai doream noi o pereche de Levi Strauss pe timpul lui Ceaşcă şi cum eram în stare să dăm şi juma' de salar pe ei şi ce de bani mai făceau bişniţarii şi vaporenii - chestii din astea, amintiri din epoca de aur. Normal că tot timpul ăsta rămăsesem cu privirea pierdută pe eticheta aia.

Ei, n-o să credeţi ce urmează: tipul îşi duce mâna la buzunarul din spate, îşi scoate portofelul şi îl mută în buzunarul din faţă, avertizat probabil de gagiul celălalt că mă uit cam fix la curul lui. Bineînţeles că după aia începe să admire peisajul, se întoarce discret să se uite la mine o clipă şi apoi îşi continuă liniştit discuţia cu tovarăşul lui.
A trebuit să-mi întrerup contemplarea, desigur, şi după ce m-am urcat în metrou am rîs ca de un banc bun. Ai dracu' nemţi, m-au făcut să rîd singur. A, că nu vă spusei că m-am prins pînă la urmă: limba ciudată era un dialect nemţesc.